Oare te mai aude???

Oricat de indragostit de liniste ai fi parca la un moment dat iti doresti sa bazaie ceva pe linga tine. In primele 3 luni o ignori si te faci ca nu o auzi. Pe la 6 luni ii spui sa taca pentru ca iti polueaza fonic existenta. Nu faci bine 1 an si deja tipati unul la celalalt incercand sa ii explici ca in lumea ta geamurile sunt subtiri si se aude tot ce povesteste in lumea ei. Si o tii cu aceasta explicatie inca o buna bucata de timp, pana cand te hotarasti si ii arati usa intr-o noapte alba plina de nervi si de vorbe grele aruncate gratuit. Si brusc se face liniste in jurul tau. A plecat, s-a terminat. E deja momentul sa te inveti din nou cu zgomotele ce alta data ti se pareau normale iar acum parca sunt lucruri noi. Dupa care obisnuinta iti transforma forfota cotidiana in statui de tacere. Asa ajungi sa iti auzi gandurile, care incep sa te certe si sa te judece pentru toata lipsa de galagie emotionala, ce alta data iti umplea golurile din viata ta. Devii certat cu tine si cu tot ce ai, iar amintirile iti inunda prezentul precum un cataclism demn de povestile cu Noe. Devii usor usor o epava a viselor si inchipuirilor ce erau candva realitate, si te juri ca nu ai crezut vreodata sa iti fie dor de cuvintele ei. Si fara sa iti fi imaginat vreo secunda ca ii vei simti lipsa atunci cand i-ai aratat pe unde sa paraseasca viata ta, strigi acum cat te tin plamanii, sperand sa-i faci cioburi de sperante toate geamurile din lumea ei, ca iti e dor de nervii ei… oare te mai aude???